Ce se intampla cu sufletul dupa moarte. Teoria stiintifica pe care si biserica ar lua-o in calcul

“Nu stiu de unde mi-a venit ideea asta?” Fara doar si poate cu totii am avut macar o data in viata o astfel de replica. Iata insa ca doi cercetatori renumiti au aparut cu o teorie care aduce laolalta stiinta si religia.

Potrivit lor, dupa moarte, sufletul iese din corp sub forma unor particule si ramane undeva prin preajma. Din constiinta ramasa in cosmos ne “hranim” noi ceilalti cu informatie.

“Toata informatia asta care este inmagazinata in creierul nostru, care se sedimenteaza in microtubule si genereaza constienta, in momentul in care se pierde viata ea scapa din microtubule si incepe sa pluteasca undeva prin cosmos ”, spune fizicianul Andrei Dorobantu.

Adica, ne explica fizicianul, cu amintirile,experientele si personalitatea noastra am putea exista si dupa ce trupul moare.

Teoria a fost lansata de doi specialisti americani de renume care au descoperit ca la nivel micro atomic avem suflet.

Care este diferența dintre ispită și păcat?

Care este de fapt diferența dintre ispită și păcat? În viața mea de creștin, când sunt ispitit pot simți că devin necurat, și că am păcătuit în viața de gânduri. De fapt nu este adevărat. Ispita nu este păcat, ci doar o încercare a credinței mele, și prin evanghelie pot să rezist în ispită, fără să înfăptuiesc păcat vreodată!

Tendința spre păcat - păcatul din fire

Păcatul a intrat în lume din cauza neascultării primilor oameni, Adam și Eva. Toți descendenții lui Adam și Eva au moștenit păcat în fire - nu vină, ci o tendință, o înclinație de a-și urma voia proprie, mai mult decât voia lui Dumnezeu. Biblia folosește multe expresii pentru a descrie această înclinație: păcatul din fire, trupul păcatului, legea păcatului, pofte și plăceri etc. În Romani 7:18 Pavel scrie, "Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească". Aici el descrie tendința către păcat pe care am moștenit-o cu toții.

Ispită și păcat


Iacov scrie foarte clar despre acest domeniu, ispită și păcat: "Nimeni, când este ispitit, să nu zică: "Sunt ispitit de Dumnezeu". Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea." Iacov 1:13-15.

Din acestea putem vedea faptul că ispita în sine nu este același lucru cu a înfăptui păcat; păcatul este rezultatul înfăptuirii - când mintea mea este de acord cu pofta (sau plăcerea) care locuiește în firea mea, sau natura umană. Așadar a comite păcat este un lucru pe care eu aleg să-l fac, căci păcatul nu poate fi săvârșit dacă eu nu sunt de acord cu el.

Nimeni nu trebuie să păcătuiască!


De fapt, Iacov ne învață că ispita este încercarea credinței noastre, iar cei care rezistă fără a săvârși păcat, vor primi cununa vieții (Iacov 1:12). Petru de asemenea scrie că încercările (ispitele) noastre sunt motive de bucurie, deoarece credința noastră este încercată, rezultatul fiind mântuirea sufletelor noastre. Mesajul evangheliei este acela că chiar dacă eu sunt ispitit, nu trebuie să păcătuiesc - ci pot să urmez urmele lui Isus și să  biruiesc în ispită. Răsplata păcatului este moartea, dar cei ce biruiesc vor primi viața veșnică!

Sufletul

In casa în care a stat mortul, într-un colţ ferit, se lasă pe parcursul celor 40 de zile, pe o batistă, un pahar cu apă, în care apa se schimbă, împrospătându-se în fiecare dimineaţă. Se mai pune pe batistă şi câte o bomboană sau altceva de acest gen, pentru ca sufletul să se îndulcească atunci când vine seara acasă, spunea Carolina Mărgineanu. La sfârşitul perioadei, paharul acesta se dă cuiva de pomană împreună cu un prosop. Se crede că, aşa cum povestea Glicheria Costescu, din satul Costeşti, comuna Aninoasa, în tot acest răstimp, mortul vine acasă când îi e sete şi atunci trebuie să găsească apă proaspătă. După spusele Constantinei Cojocaru, sufletul se întoarce în fiecare seară acasă să mănânce şi să bea. Dacă apa o bea seara, turtiţele le mănâncă dimineaţa. La sfârşitul celor 40 de zile, cana şi batista respectivă se dau de pomană (Maria V. Stănculete).

Masa care se pregăteşte mortului are un caracter mai mult simbolic, căci „masa lui Dumnezeu nu lipseşte niciodată, pe nicio parte”. Această masă nu este „aşa, ca la noi, să muncească cineva s-o pună” (Grigore Măciucă).

Tocmai pentru că sufletul se întoarce seara şi stă în casa sa, se lasă lumina aprinsă peste noapte, timp de şase săptămâni.

Sunt oameni care consideră că trebuie să lase pe parcursul celor 40 de zile totdeauna uşa sau fereastra puţin deschisă, pentru ca sufletul să poartă intra şi să bea apa care i s-a pus şi să mănânce din cele ce i s-au pregătit pe batistă. Iată însă cum se referă la acest lucru Carolina Mărgineanu: „Nu-i adevărat (că este nevoie de uşi sau de ferestre deschise - n.n.). Suffetul intră pe orişiunde în casă”. „Morţii ştiu tot ce facem noi”, adaugă aceeaşi femeie.

Cât de corecte, din punct de vedere teologic, sunt aceste afirmaţii putem vedea dacă le comparăm cu afirmaţiile Părintelui Dumitru Stăniloae din manualul de Teologie dogmatică în legătură cu faptul că, într-un anumit fel, sufletele pot fi prezente, în acelaşi moment, în mai multe locuri, dacă nu cu fiinţa, cu privirea13. Materia sufletului este de o extraordinară subţirime şi, atunci, el poate penetra prin materia obişnuită, nemaiavând nevoie de uşi sau de ferestre deschise.

Spre deosebire de tradiţia acreditată de Biserică, care susţine că numai în primele trei zile de după moarte sufletul ar adăsta în preajma casei în care a vieţuit la sfârşitul vieţii sale în trup, deci numai până la înmormântare, ţăranul extinde această perioadă până la împlinirea celor 40 de zile. Asta, probabil, şi în dorul său de a prelungi o comunicare mai apropiată cu cel plecat de lângă el, de a avea posibilitatea să-şi manifeste grija faţă de soarta sufletului aceluia prin gesturi zilnice de atenţie şi tandreţe. Vine seara, vine noaptea cu cota ei mai mare de taină, şi totul în jur pare să fie prielnic venirii furişate şi discrete a sufletului celui care a murit în casa de care-l leagă atâtea făptuiri şi amintiri, petrecerea unui timp din viaţă, purtarea unei bătălii existenţiale adesea dure, legături de dragoste veche şi atâtea altele care fac farmecul şi amarul vieţii în această lume

Icoana Maicii Domnului de la Ierusalim

Icoana Maicii Domnului de la Ierusalim este cinstita pe 12 octombrie.

Bisericile închinate Maicii Domnului din Ţara Sfântă sunt locuri de pelerinaj foarte importante pentru pelerinii români. Încărcătura emoţională trăită în aceste lăcaşuri este foarte puternică, mai ales că Maica Domnului este considerată şi apărătoare tuturor românilor.

Biserica Mormântul Maicii Domnului din Ierusalim este unul dintre cele mai iubite locuri din Ţara Sfântă după Mormântul Sfânt. Lăcaşul este aşezat în valea pârâului Kidron, la poalele Muntelui Măslinilor, fiind ridicată pe locul Mormântului Maicii Domnului. Din anul 1757, biserica a fost preluată de Biserica Ortodoxă slujind în ea preoţi români, greci şi ruşi.

Biserica Adormirea Maicii Domnului este practic subterană, întrucât, nivelul terenului s-a ridicat de-a lungul timpului. O scară cu trepte de piatră coboară din drum în curtea interioară, în capătul căreia se află un frumos portal construit în secolul XII, prin care se intră în lăcaş. Ca să ajungi în biserică trebuie să cobori 48 de trepte, luminate de o parte şi de alta cu candele şi lumânări.

În mijlocul catedralei sunt numeroase candele dăruite de biserici din toata lumea. Cea mai mare candelă care arde la Mormântul Maicii Domnului este dăruită chiar de Patriarhia Română şi se evidenţiază printr-un glob mare albastru. În centrul braţului dinspre Răsărit a bisericii, se află Mormântul Maicii Domnului, într-o mică sală având în centru un bloc tăiat în stâncă şi care se aseamănă cu mormântul lui Iisus. În spatele Mormântului este aşezată şi Icoana Maicii Domnului Ierusalimiteanca făcătoare de minuni. Lângă icoană pelerinii îl pot întâlni pe părintele Anatolie Dumitraşcu, un român care slujeşte în acest lăcaş de aproape 20 de ani.

„Este un lucru minunat că românii reuşesc să ajungă în Ţara Sfântă. De câțiva ani, aceștia bat recordul în Ţara Sfântă. În fiecare zi, vin pelerini români pentru a fi mângâiaţi de Maica Domnului”, a declarat părintele Anatolie Dumitraşcu.

Istoria icoanei Maicii Domnului din Ierusalim
Icoana Maicii Domnului Ierusalimiteanca făcătoare de minuni este aparătoarea Ierusalimului. Preoţii spun că icoana s-a zugrăvit singură, iar minunea a avut loc acum 250 de ani la Manăstirea rusească Maria Magdalena. Aici, unei maici pictorite pe nume Tatiana, i s-a arătat in vis Maica Domnului cerându-i să o zugrăvească pe lemn. Când s-a trezit, maica a povestit superiorilor, însă, nimeni nu a crezut această întâmplare.

Totuşi când s-au întors în chilie, maicile au găsit icoana de astăzi zugrăvită. Icoana a vorbit şi le-a spus maicilor :Vreau să mă întorc în casa mea în Grădina Ghetimani lângă mormântul meu. De atunci Icoana Maicii Domnului se află în locul în care şi-a dorit.

Minunile Icoanei Maicii Domnului de la Ierusalim
Părintele Anatolie Dumitraşcu spune că unele din minunele vizibile ale acestei icoane s-au petrecut în timpul marilor inundaţii din Ierusalim.

„În 1947 au fost inundaţii mari şi a intrat apa pe geamul de deasupra icoanei. Atunci, icoana singură s-a ridicat a închis geamul şi a coborât după ce apa fost scoasă din biserică. O altă minune, pe care personal am văzut-o acum 13 ani, când apa a intrat pe uşa de la intrare şi a ajuns în biserică atingând o înălţime de 15 metri. Singura icoană de care apa nu s-a atins a fost Icoana Maicii Domnului Ierusalimiteanca, care, s-a ridicat, asta în condiţiile în care icoana cântăreşte 200 de kilograme, fiind îmbrăcată în aur şi argint masiv”, mai spune părintele Anatolie.

Însă aceasta nu este singura icoană făcătoare de minuni acest lăcaș. Pe 15 august, odată cu hramul acestei sfinte biserici este adusă în mare procesiune, icoana Adormirea Maicii Domnului păstrată la „Metocul Ghetsimani”, de lângă Sfântul Mormânt. Icoana este adusă pe 10 august în procesiune cale de 1,5 km, din Ierusalim la Mormântul Maicii Domnului. Credincioşii se pot închina la această icoană, în Biserica Adormirea Maicii Domnului până pe data de 16 august, când este dusă din nou în procesiune la Ierusalim.

Ce este rugaciunea

Rugăciunea este principalul mijloc care uneşte toate făpturile raţionale cu făcătorul lor - Dumnezeu. Aceasta va fi şi după învierea cea de obşte permanenta lor lucrare şi îndatorire. Rugăciunea este legătura nemijlocită şi comuniunea continuu a îngerilor şi a oamenilor cu Dumnezeu. Rugaciunea este ieşirea noastră din strâmtoarea cea pământeasca spre spaţiul nemărginirii. Rugăciunea este mijlocul care ne transferă în afara limitelor noastre umile/ derizorii/mizere spre simţirea nemărginitului şi a ceea ce este mai presus de fire.

Este desfiinţat prin rugăciune spaţiul, locul şi modul şi se fac simţite lucrările atributelor dumnezeieşti. Chiar daca dorim sa descriem firea si esenţa acestei valori suprafireşti, înţelegem ca este ceva care depăşeşte puterile noastre. Ne vom limita numai la lucrările consecinţelor acesteia.

Atât este de mare mareţia acestui dar dumnezeiesc făcut făpturilor zidite, încât însuşi datatorul ei a pus-o în lucrare atunci când S-a împărtăşit de lumea noastră materiala.

Evanghelistul Luca spune despre Domnul nostru ca „a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu” ( Luca 6,12). El Se folosea de rugăciune uneori ca mărturisire, alteori ca mijlocire, mulţumire sau implorare către Tatăl Său, lumina cea începătoare, dovedind astfel cât de necesara şi de esenţială este aceasta nepreţuita comoară. „Părinte, îţi mulţumesc că M-ai ascultat” (Ioan 11,41). „Părinte Sfinte, pazeşte-i pe aceştia în numele Tău. [...] Pe cei ce Mi i-ai dat i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzârii (...) nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17, 11-12.20). Insă cea mai mare şi mai cutremurătoare pildă este rugăciunea din grădina Ghetsimani, în care de trei ori L-a rugat pe Tatăl, atunci când a luat asupra-Şi desăvârşita tămăduire a lumii.

Oriunde ne-am îndrepta atenţia de la întemeierea întregii zidiri şi după aceea, le aflam pe toate împreună-ţesute cu rugăciunea. Rugăciunea este, aşadar, legătură şi unitatea tuturor zidirilor cu Dumnezeu Ziditorii! şi puterea extinderii lor necontenite.

Este cea mai desăvârşită unealtă şi lucru, care dăruieşte celor zidite - şi mai cu seama omului putinta de a comunica nemijlocit cu Ziditorul lor. Prin mijlocirea acesteia, omul poate sa ceara şi să primească ceea ce este de trebuinţă, sa schimbe pedeapsa impusa de dreptatea dumnezeiască, să sporească ajutorul binecuvântării dumnezeieşti, sa fie lămurit de toate cele câte îi sunt necunoscute, sa transmită ajutorul sau aproapelui, rugându-L fierbinte pe Dumnezeu pentru aceasta şi, în general, sa devină părtaş la multe din însuşirile lui Dumnezeu Tatăl nostru.

Negreşit, este cu neputinţă sa fie descrise izbânzii e si meritele acestei atotvirtuţi, tare poartă numele de rugăciune. Veniţi, aşadar, cei osteniţi şi împovăraţi, care locuiţi în acest loc de exil, la sânul maicii virtuţilor, rugăciunea, şi aceasta va va odihni mai mult decât tot ce aţi aştepta sau aţi cere.

Gheronda Iosif Vatopedinul