Reîncarnare, karma şi viaţa după moarte

Ai tu de ales în ce priveşte ceea ce se întâmplă cu tine după ce mori? Există reîncarnare? Există viaţă după moarte? Ce putem spune despre karma?

De Douglas Groothuis, Ph.D.

Dintotdeauna oamenii s-au întrebat ce este dincolo de mormânt – în cazul în care este ceva. Este moartea sfârşitul existenţei sau intrarea în eternitate sau o pauză între mai multe vieţi pe pământ? Unii spun că sufletul se reîncarnează de mai multe ori în trupuri diferite şi aproximativ 25% dintre americani cred acest lucru. De ce sunt aşa de mulţi oameni atraşi de reîncarnare?

Reîncarnarea şi karma
Reîncarnarea oferă speranţă multor oameni. Dacă nu facem ce trebuie în această viaţă, mai avem o şansă într-o viaţă ulterioară. Totuşi, chiar şi cei care cred în reîncarnare admit faptul că marea majoritate a oamenilor nu îşi aminteşte de viaţa anterioară. Atunci cum putem învăţa din greşelile trecute dacă nu ni le putem aminti? Se pare că facem aceleaşi greşeli din nou şi din nou. Ţinând seama de rata greşelilor morale din istoria omenirii, avem oare vreun motiv să sperăm că, într-o viaţă viitoare, vom face lucrurile aşa cum trebuie?

De asemenea, reîncarnarea pretinde că asigură dreptatea. Conform legii karma (o lege impersonală şi inflexibilă a universului), în fiecare viaţă primim ceea ce merităm. Faptele nostre bune atrag după ele rezultate bune, iar faptele noastre rele atrag după ele rezultate rele de la o viaţă la alta. Conform legii karma, nicio suferinţă nu este nedreaptă, pentru că niciun om nu este nevinovat. Orice suferinţă este bine meritată pe baza unei karme rele. Copilaşul născut fără picioare merită acest lucru, la fel şi femeia care a fost violată. Fiecare ne purtăm karma de la o viaţă la alta. Nu există har, iertare sau milă. Nu numai că acest lucru nu este o veste bună pentru cei împovăraţi cu o conştiinţă încărcată, dar karma intră în conflict şi cu simţul nostru moral, care ne spune că anumite suferinţe nu sunt meritate, că trebuie să ne fie milă de cei suferinzi şi că trebuie să facem ceva pentru a alina durerea.

Limitările reîncarnării
Poate reîncarnarea să ofere în mod realist speranţă şi un simţ al dreptăţii unei lumi în necaz? Ce mângâiere oferă ea pentru problema sâcâitoare a morţii? Legea karmei este necruţătoare. Cu toate acestea, mesajul lui Iisus Cristos este diferit. Iisus nu a negat faptul că există suferinţe nedrepte. El oferă iertare celor care produc această suferinţă şi alinare celor care o experimentează.

Iisus a spus că nimeni nu poate respecta legea morală. Inima omului este lipsită de puritate, înclinată spre atitudini şi fapte greşite, care reprezintă ofense la adresa unui Dumnezeu iubitor şi întru totul bun. Ca Salvator al nostru, Iisus a spus că ne oferă iertare, plătind El Însuşi pentru păcatele noastre împotriva lui Dumnezeu. Iisus a spus că oamenii vor primi răspaltă veşnică sau pedeapsă veşnică în funcţie de acceptarea iertării Sale în timpul SINGUREI vieţi pe care o au pe pământ (Matei 25:31-46; vezi şi Evrei 9:27). Iisus a afirmat că El a venit în lume „să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). El a spus că Fiul omului „nu a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să Îşi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45).

Iisus Şi-a arătat dragostea iertătoare chiar şi atunci când era executat pe cruce. Un tâlhar crucificat lângă Iisus şi-a mărturisit păcatul şi i-a cerut lui Iisus să-şi amintească de el. Iisus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43). Nu a fost nevoie decât de credinţa în Iisus pentru a ajunge în cer; nu a fost nevoie ca, de-a lungul mai multor vieţi, acest om să se străduiască să scape de karma rea şi să dobândească karma bună. Aşa cum a spus Iisus: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Aceasta este într-adevăr o veste bună – atât pentru această viaţă, cât şi pentru cea viitoare.

Pentru a afla mai multe despre viaţa şi învăţăturile lui Iisus, citeşte cartea „Matei” din Noul Testament sau articolul Dincolo de credinţa oarbă. Pentru mai multe informaţii despre reîncarnare, vezi Întrebări dificile.

Douglas Groothuis, Ph.D., predă filozofia la Seminarul Denver şi este autorul cărţii Jesus in an Age of Controversy.

Ce se intampla cu sufletul dupa moarte. Teoria stiintifica pe care si biserica ar lua-o in calcul

“Nu stiu de unde mi-a venit ideea asta?” Fara doar si poate cu totii am avut macar o data in viata o astfel de replica. Iata insa ca doi cercetatori renumiti au aparut cu o teorie care aduce laolalta stiinta si religia.

Potrivit lor, dupa moarte, sufletul iese din corp sub forma unor particule si ramane undeva prin preajma. Din constiinta ramasa in cosmos ne “hranim” noi ceilalti cu informatie.

“Toata informatia asta care este inmagazinata in creierul nostru, care se sedimenteaza in microtubule si genereaza constienta, in momentul in care se pierde viata ea scapa din microtubule si incepe sa pluteasca undeva prin cosmos ”, spune fizicianul Andrei Dorobantu.

Adica, ne explica fizicianul, cu amintirile,experientele si personalitatea noastra am putea exista si dupa ce trupul moare.

Teoria a fost lansata de doi specialisti americani de renume care au descoperit ca la nivel micro atomic avem suflet.

Sufletul

In casa în care a stat mortul, într-un colţ ferit, se lasă pe parcursul celor 40 de zile, pe o batistă, un pahar cu apă, în care apa se schimbă, împrospătându-se în fiecare dimineaţă. Se mai pune pe batistă şi câte o bomboană sau altceva de acest gen, pentru ca sufletul să se îndulcească atunci când vine seara acasă, spunea Carolina Mărgineanu. La sfârşitul perioadei, paharul acesta se dă cuiva de pomană împreună cu un prosop. Se crede că, aşa cum povestea Glicheria Costescu, din satul Costeşti, comuna Aninoasa, în tot acest răstimp, mortul vine acasă când îi e sete şi atunci trebuie să găsească apă proaspătă. După spusele Constantinei Cojocaru, sufletul se întoarce în fiecare seară acasă să mănânce şi să bea. Dacă apa o bea seara, turtiţele le mănâncă dimineaţa. La sfârşitul celor 40 de zile, cana şi batista respectivă se dau de pomană (Maria V. Stănculete).

Masa care se pregăteşte mortului are un caracter mai mult simbolic, căci „masa lui Dumnezeu nu lipseşte niciodată, pe nicio parte”. Această masă nu este „aşa, ca la noi, să muncească cineva s-o pună” (Grigore Măciucă).

Tocmai pentru că sufletul se întoarce seara şi stă în casa sa, se lasă lumina aprinsă peste noapte, timp de şase săptămâni.

Sunt oameni care consideră că trebuie să lase pe parcursul celor 40 de zile totdeauna uşa sau fereastra puţin deschisă, pentru ca sufletul să poartă intra şi să bea apa care i s-a pus şi să mănânce din cele ce i s-au pregătit pe batistă. Iată însă cum se referă la acest lucru Carolina Mărgineanu: „Nu-i adevărat (că este nevoie de uşi sau de ferestre deschise - n.n.). Suffetul intră pe orişiunde în casă”. „Morţii ştiu tot ce facem noi”, adaugă aceeaşi femeie.

Cât de corecte, din punct de vedere teologic, sunt aceste afirmaţii putem vedea dacă le comparăm cu afirmaţiile Părintelui Dumitru Stăniloae din manualul de Teologie dogmatică în legătură cu faptul că, într-un anumit fel, sufletele pot fi prezente, în acelaşi moment, în mai multe locuri, dacă nu cu fiinţa, cu privirea13. Materia sufletului este de o extraordinară subţirime şi, atunci, el poate penetra prin materia obişnuită, nemaiavând nevoie de uşi sau de ferestre deschise.

Spre deosebire de tradiţia acreditată de Biserică, care susţine că numai în primele trei zile de după moarte sufletul ar adăsta în preajma casei în care a vieţuit la sfârşitul vieţii sale în trup, deci numai până la înmormântare, ţăranul extinde această perioadă până la împlinirea celor 40 de zile. Asta, probabil, şi în dorul său de a prelungi o comunicare mai apropiată cu cel plecat de lângă el, de a avea posibilitatea să-şi manifeste grija faţă de soarta sufletului aceluia prin gesturi zilnice de atenţie şi tandreţe. Vine seara, vine noaptea cu cota ei mai mare de taină, şi totul în jur pare să fie prielnic venirii furişate şi discrete a sufletului celui care a murit în casa de care-l leagă atâtea făptuiri şi amintiri, petrecerea unui timp din viaţă, purtarea unei bătălii existenţiale adesea dure, legături de dragoste veche şi atâtea altele care fac farmecul şi amarul vieţii în această lume

Ce este rugaciunea

Rugăciunea este principalul mijloc care uneşte toate făpturile raţionale cu făcătorul lor - Dumnezeu. Aceasta va fi şi după învierea cea de obşte permanenta lor lucrare şi îndatorire. Rugăciunea este legătura nemijlocită şi comuniunea continuu a îngerilor şi a oamenilor cu Dumnezeu. Rugaciunea este ieşirea noastră din strâmtoarea cea pământeasca spre spaţiul nemărginirii. Rugăciunea este mijlocul care ne transferă în afara limitelor noastre umile/ derizorii/mizere spre simţirea nemărginitului şi a ceea ce este mai presus de fire.

Este desfiinţat prin rugăciune spaţiul, locul şi modul şi se fac simţite lucrările atributelor dumnezeieşti. Chiar daca dorim sa descriem firea si esenţa acestei valori suprafireşti, înţelegem ca este ceva care depăşeşte puterile noastre. Ne vom limita numai la lucrările consecinţelor acesteia.

Atât este de mare mareţia acestui dar dumnezeiesc făcut făpturilor zidite, încât însuşi datatorul ei a pus-o în lucrare atunci când S-a împărtăşit de lumea noastră materiala.

Evanghelistul Luca spune despre Domnul nostru ca „a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu” ( Luca 6,12). El Se folosea de rugăciune uneori ca mărturisire, alteori ca mijlocire, mulţumire sau implorare către Tatăl Său, lumina cea începătoare, dovedind astfel cât de necesara şi de esenţială este aceasta nepreţuita comoară. „Părinte, îţi mulţumesc că M-ai ascultat” (Ioan 11,41). „Părinte Sfinte, pazeşte-i pe aceştia în numele Tău. [...] Pe cei ce Mi i-ai dat i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzârii (...) nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17, 11-12.20). Insă cea mai mare şi mai cutremurătoare pildă este rugăciunea din grădina Ghetsimani, în care de trei ori L-a rugat pe Tatăl, atunci când a luat asupra-Şi desăvârşita tămăduire a lumii.

Oriunde ne-am îndrepta atenţia de la întemeierea întregii zidiri şi după aceea, le aflam pe toate împreună-ţesute cu rugăciunea. Rugăciunea este, aşadar, legătură şi unitatea tuturor zidirilor cu Dumnezeu Ziditorii! şi puterea extinderii lor necontenite.

Este cea mai desăvârşită unealtă şi lucru, care dăruieşte celor zidite - şi mai cu seama omului putinta de a comunica nemijlocit cu Ziditorul lor. Prin mijlocirea acesteia, omul poate sa ceara şi să primească ceea ce este de trebuinţă, sa schimbe pedeapsa impusa de dreptatea dumnezeiască, să sporească ajutorul binecuvântării dumnezeieşti, sa fie lămurit de toate cele câte îi sunt necunoscute, sa transmită ajutorul sau aproapelui, rugându-L fierbinte pe Dumnezeu pentru aceasta şi, în general, sa devină părtaş la multe din însuşirile lui Dumnezeu Tatăl nostru.

Negreşit, este cu neputinţă sa fie descrise izbânzii e si meritele acestei atotvirtuţi, tare poartă numele de rugăciune. Veniţi, aşadar, cei osteniţi şi împovăraţi, care locuiţi în acest loc de exil, la sânul maicii virtuţilor, rugăciunea, şi aceasta va va odihni mai mult decât tot ce aţi aştepta sau aţi cere.

Gheronda Iosif Vatopedinul

Este sufletul omenesc muritor sau nemuritor?

Fără niciun dubiu sufletul omenesc este nemuritor. Acest lucru apare clar în multe pasaje

din Biblie, atât în Vechiul cât și în Noul Testament: Psalmul 22:26; 23:6; 49:7-9;

Eclesiastul 12:7; Daniel 12:2-3; Matei 25:46; și 1 Corinteni 15:12-19. Daniel 12:2 spune:

„Mulți dintre cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula: unii pentru viața veșnică, și

alții pentru ocară și rușine veșnică.” De asemenea, Iisus spune despre cei răi că „vor

merge în pedeapsa veșnică, iar cei neprihăniți vor merge în viața veșnică” (Matei 25:46).

Folosirea aceluiași cuvânt în limba greacă pentru a face referire atât la „pedeapsă”, cât

și la „viață” clarifică faptul că atât cei răi, cât și cei neprihăniți au un suflet veșnic.

Învățătura neîndoielnică a Bibliei este că toți oamenii, fie că sunt mântuiți sau nu, vor

exista veșnic, fie în rai, fie în iad. Adevărata viață, sau viața spirituală, nu încetează

atunci când trupurile noastre mor. Sufletele noastre trăiesc veșnic, fie în prezența lui

Dumnezeu în rai – dacă suntem mântuiți, fie în pedeapsa iadului, dacă respingem darul

mântuirii oferit de Dumnezeu. De fapt, promisiunea Scripturii este că nu doar sufletele

noastre vor trăi veșnic, ci și că trupurile noastre vor fi înviate. Această speranță a

învierii trupului este centrală pentru credința creștină (1 Corinteni 15:12-19).

În vreme ce toate sufletele sunt nemuritoare, este important de amintit că noi nu suntem

veșnici, în același fel în care Dumnezeu este veșnic. Dumnezeu este singura ființă cu

adevărat veșnică, pentru că este singurul care este fără început sau sfârșit. Dumnezeu a

existat dintotdeauna și va continua să existe pentru totdeauna. Orice altă ființă

simțitoare, fie ea umană sau angelică, este finită prin faptul că are un început. Sufletele

noastre vor fi veșnice din momentul creării noastre, însă Biblia nu susține că sufletele

noastre au existat dintotdeauna. Sufletele noastre sunt nemuritoare, pentru că așa au fost

create de Dumnezeu, dar ele au un început; a fost un timp când ele nu au existat.

Arhimandrit Cleopa Ilie: Ce se întâmplă cu sufletul după moarte

De aceea vă voi spune mai întâi care este pricina pentru care se face pomenire la trei zile după moarte, apoi la nouă zile şi la patruzeci de zile. Pe urmă, dacă va rândui Dumnezeu, vă voi mai spune nişte istorioare în legătură cu cele patruzeci de panahizi şi patruzeci de Liturghii. Acestea le spun după învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi după descoperirile ce s-au făcut unor Sfinţi. Iată, dar, ce se întâmplă cu sufletul omului după ce moare, până la vremea de patruzeci de zile:

În ziua întâi când moare omul, sufletul lui stă acolo unde a ieşit din trup, şi dacă trupul este acolo, îl ţine îngerul de la botez lângă trup timp de 24 de ceasuri. Să zicem că trupul e pe o laiţă sau în sicriu, sau pe catafalc, sau pe o masă. Îngerul nostru de la botez, care este ajutătorul nostru până la moarte, ne păzeşte şi stă o zi şi o noapte lângă trup. E ca şi cum ai avea o haină pe care ai purtat-o mulţi ani şi, când s-a învechit, te-ai dezbrăcat de dânsa şi o laşi pe un pat sau în cui, şi te uiţi la ea că-i ruptă şi veche, şi-ţi aduci aminte: cu haina asta am fost şi la nuntă, şi la biserică, şi la târg, sau atunci şi atunci. Cam aşa se întâmplă şi cu sufletul când se dezbracă de trup. Trupul este o haină în care a stat sufletul, sau o casă a lui. În ziua întâi când se dezbracă de această haină a trupului, sufletul se mai uită la ea, înainte de a se despărţi pentru multă vreme unul de altul. Dar îl mai ţine şi îngerul de la botez lângă haina aceasta cu care a fost îmbrăcat.

Şi se minunează sufletul foarte când vede cum se descompune trupul lui şi ce miros dezgustător împrăştie, şi nu-i vine a crede că a stat în acest lăcaş de care nu se alege nimic. Acum îşi aduce aminte de ceea ce spune proorocul David: „Scoate, Doamne, din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău”. Şi-i arată îngerul: „Vezi, suflete, trupul acesta care se descompune? Cu acesta ai fost în căile cele bune, dar pentru acesta ai făcut şi atâtea păcate; cu acesta ai făcut metanii, cu acesta ai mers în biserică, dar cu acesta ai fost şi la desfrâu, şi la beţii, şi la jocuri, şi la nunţi, şi la furat, şi la distracţii, şi la alte răutăţi”. La toate acestea stă şi cugetă sufletul. Căci sufletul după moarte – după ce iese din trup – lucrează mai repede ca fulgerul, căci este fiinţă raţională şi gânditoare, şi nu mai e îngreunat de trup. Şi de aceea îşi aminteşte cu mare iuţeală nu numai de cuvintele pe care le-a vorbit în viaţă, ci şi de toate gândurile pe care nu le-a vorbit (cf. Uşa pocăinţei, cap. 3, p. 252). Dacă omul ţine minte acum ce a grăit când era copil, sau ce a gândit de multe ori, cum nu-şi va aminti cu mult mai uşor de toate atunci când se dezbracă de această ţarină a trupului, care este o grosime mare pe el?

Deci 24 de ceasuri ţine îngerul de la botez sufletul lângă trup, cu puterea lui Dumnezeu, ca să-i arate încă o dată lăcaşul în care a vieţuit pe pământ; şi-i spune: „Să ştii, suflete, că atunci când va suna trâmbiţa cea mare a Judecăţii, cum spune apostolul, ai să te îmbraci din nou cu acest trup şi vei sta dinaintea Dreptului Judecător, ca să dai seama de cele ce ai lucrat – cum zice apostolul – în trup, fie bune, fie rele”. Acestea se întâmplă în ziua cea dintâi. Noi plângem pe cel mort că ne-a părăsit, dar el e încă de faţă. Ziua întâi stă lângă trup.

În ziua a doua după moarte, se întâmplă un lucru mai înfricoşat. Se întâmplă ceea ce spune proorocul David: „Pentru ce mă tem în ziua cea rea, când mă va înconjura fărădelegea vrăjmaşilor mei?” (Psalmi 48, 5). Adică, tot ce ai lucrat în viaţă, ţi se arată deplin şi concret în ziua a doua. În această zi, îngerul păzitor duce sufletul pe unde a umblat toată viaţa, chiar dacă ar fi înconjurat el globul pământesc de o mie de ori. Sufletul merge ca gândul şi ca fulgerul. De ar fi trăit omul cât de mult, sufletul se duce pe unde a trăit, căci merge cu mare repeziciune. Vezi, când ne mai rugăm cu gândul, acum sunt în cer, acum sunt înapoi. Nici n-am pronunţat bine ceva cu limba şi gândul a luat-o înaintea limbii. Aşa de repede merge şi sufletul după ce iese din trup.

Şi îngerul care îl însoţeşte îi spune: „Iată, suflete, aici ai curvit, aici ai furat, aici ai băut, aici ai glumit, aici ai râs, aici te-ai îmbătat, aici te-ai mâniat, aici ai vorbit vorbe murdare, aici ai jucat, aici ai chiuit, aici ai făcut cu ochiul, aici ai bătut din palme, aici ai fost în cârciumă şi ai pus lăutarii să-ţi cânte”. Pe urmă îi arată şi cele bune: „Iată, aici ai făcut metanii, aici ai plâns, aici ai mers la Sfânta Liturghie, aici ai ajutat pe un sărac, aici ai ajutat pe cineva care era bolnav, aici ai cercetat pe unul din temniţă, aici ai ascultat Sfânta Liturghie, dincoace ai ascultat predica, aici ai cântat o cântare religioasă, aici ţi-a fost milă de un om necăjit”. Şi-i arată aşa, pas cu pas, minut cu minut, unde a fost şi ce a făcut, şi sufletul rămâne încremenit când vede că-i arată aşa de bine toate mişcările. Şi nu poate zice nimic, pentru că tot ce-i spune a făcut cu adevărat şi o ştie. Îngerul îi arată toate cele făcute de el cât timp a fost în trup şi sufletul recunoaşte toate. Cum să nu fie adevărat, dacă îngerul a călătorit cu el, a fost pe umărul lui, în chip nevăzut, şi a scris toate împrejurările vieţii şi gândurile lui?

Iar în ziua a treia se întâmplă un lucru mai înfricoşat. În ziua aceasta i se dau sufletului încă şase îngeri, care cu cel de la Botez sunt şapte, şi îşi începe călătoria spre cer, că are de trecut vămile văzduhului. Sunt 24 de vămi, pe unde trebuie să treacă sufletele noastre. La ele suntem cercetaţi de cele mai mari căpetenii ale iadului pentru toate faptele, toate cuvintele şi toate gândurile (vezi Tainele vieţii viitoare, cap.3, p.93). Şi sufletul trece pe la vămi însoţit de cei şapte îngeri, ca fulgerul, şi dracii îi arată toate relele câte a făcut, dacă nu le-a spovedit. Dacă omul s-a spovedit curat la duhovnic, Duhul Sfânt a şters de pe zapisele drăceşti păcatele pe care le-a făcut omul cu lucrul, sau cu cuvântul, sau cu gândul, sau cu voia. I le-a şters dacă le-a spovedit, i-a părut rău de ele şi a încetat de a le mai face. În acest caz, diavolii scot zapisele, dar când se uită la ele, le văd că sunt albe. Dar dacă nu s-a mărturisit, sau nu s-a mărturisit curat, le văd scrise. Şi-i arată: „Vezi aici ce-ai făcut?”. Iar cele 24 de vămi încep cu vama păcatelor celor mai obişnuite ale noastre: cu păcatele vorbirii deşarte. Căci cine e atât de stăpân pe limbă să nu zică vreo vorbă deşartă? Se ştie cât este de aplecat omul să vorbească de rău şi să spună glume. De aceea, ca să treci prima vamă uşor, când te duci la spovedanie, întâi aceasta s-o spui: „Părinte, am vorbit vorbe deşarte”! A doua vamă este a minciunii; a treia – a vorbirii de rău, a clevetirii; a patra – a lăcomiei… şi aşa mai departe, căci nu este timp să vi le spun pe toate. Sufletul trece prin toate vămile, căci [nimeni şi nimic] nu-l poate opri, pentru că trebuie să se ducă în ziua a treia la Dumnezeu. Dar i se arată fiecăruia păcatele lui şi ştie că după patruzeci de zile are să cadă jos de la vama cutare, adică are să se ducă la muncile veşnice, dacă nu s-a mărturisit şi nu s-a pocăit de fărădelegile lui. Deci, în ziua a treia, după ce a trecut vămile, însoţit de cei şapte îngeri, sufletul ajunge la Prea Sfântul Dumnezeu, la Scaunul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Atunci ajunge prima dată sufletul la Dumnezeu, fără trup. Deci Biserica, ca o mamă bună şi duioasă, a treia zi după moarte, face pomenire celui mort. Nu ştiu dacă la dumneavoastră este acest obicei, ca atunci când se vine de la înmormântare să se facă masă acasă, întru pomenirea celui adormit. E bine să o faceţi aceasta, că aşa e regula Bisericii. Când se vine de la înmormântare, e bine să se facă o mică masă, să se dea de pomană haine ale mortului, să se dea de pomană mâncare, să se facă ceva rugăciune şi pomenire pentru sufletul care s-a dus dintre cei vii.

Pentru ce se face această pomenire de trei zile? Pentru că sufletul a ajuns prima dată la Dumnezeu şi e bine să ne rugăm ca Dumnezeu să-l binecuvânteze cu linişte şi cu pace şi cu darul Sfântului Duh.

Iar din ziua a treia sufletul trebuie să treacă prin rai şase zile. Cel păcătos trece prin rai ca şi cel drept. Dar vai şi amar câtă deosebire este între unul şi altul! Cât se bucură cel drept când trece prin rai, când ştie că are să moştenească raiul, şi cât se scârbeşte cel păcătos, când vede ce a pierdut. Sufletul trebuie să treacă şase zile prin rai, însoţit de îngerii cei buni, ca să vadă toate frumuseţile raiului. Şi deşi merg cu iuţeala gândului, nu pot dovedi să le vadă pe toate, că raiul e nemărginit. Acolo vede sufletul raiul desfătării, acolo – pământul celor blânzi, acolo – palatul Noului Sion, acolo – mireasa Mielului (cum se spune la Apocalips), acolo – Ierusalimul cel ceresc, acolo – sânul lui Avraam, şi toate câte le pomeneşte dumnezeiasca Scriptură despre rai; vede atâtea frumuseţi, cum zice apostolul Pavel, vede cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, căci acestea a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul (Luca 23, 43; II Corinteni 12, 14; Apocalipsa 2, 7). Numai o floare din rai – zice unul din sfinţi – dacă ai aduce-o pe faţa pământului, n-o poţi cumpăra cu toate comorile lumii, atâta-i de frumoasă! Acolo, cum zice Marele Vasile, florile pururea înfloresc şi niciodată nu se veştejesc (Hexaimeron). Şi atâta mireasmă şi atâta frumuseţe şi atâta cântare este acolo, şi atâta lumină, atâta bucurie, atâta dreptate şi atâta pace întru Duhul Sfânt, şi atâta mângâiere duhovnicească, încât este cu neputinţă limbii celei de ţărână a omului să poată povesti ce vede sufletul acolo. Şi văzând sufletul aceste frumuseţi, aceste minunăţii, când trece prin rai, dacă ştie că a făcut fapte bune şi a murit mărturisit şi împărtăşit cu Prea Curatele Taine şi împăcat cu Biserica, are mare bucurie, căci simte că după patruzeci de zile va fi rânduit undeva pe acolo, până la dreapta Judecată, şi are să se veselească de atunci înainte. Dar dacă se ştie păcătos, îşi zice: „Vezi ce ai pierdut? Prost am mai fost şi păcătos am mai fost, rău şi nebun am mai fost! Cum am făcut numai voia trupului cel de ţărână, a cărnii aceleia pe care o mănâncă acum viermii în pământ, şi cum am pierdut eu aceste frumuseţi care nu sunt pentru o mie de ani, nici pentru milioane de ani, ci pentru veşnicie!”. Şi-i pare foarte rău. Iar îngerul de la botez îi spune: „Suflete, de câte ori îţi spuneam eu ţie: lasă păcatul, părăseşte fumatul, beţia, înjurătura, desfrânarea, furatul – şi nu m-ai ascultat! Iată că de acum ai pierdut aceste frumuseţi, de care nu te-ai făcut vrednic nici să le vezi, dacă nu voia Dumnezeu să-ţi îngăduie să vezi ce ai pierdut”.

Şi aşa merge şase zile prin rai; şi cu cele trei zile care au trecut până a ajuns la cer, la Scaunul Prea Sfântului Dumnezeu, se fac nouă zile. Iar în ziua a noua, sufletul este adus de înger a doua oară la Scaunul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Şi de aceea se face pomenirea celor morţi la nouă zile (Viaţa repausaţilor noştri, p.23). Atunci se roagă Sfânta Biserică, mama noastră cea duhovnicească, pentru fiul ei, pentru sufletul acela care a fost botezat în cristelniţă în numele Sfintei Treimi, ca Dumnezeu să caute cu milă şi cu îndurare asupra lui, când vine a doua oară să se închine.

Şi după ziua a noua, când vine a doua oară să se închine la Scaunul Prea Sfintei Treimi, sufletul este blagoslovit de Dumnezeu şi este trimis să meargă prin iad treizeci de nopţi şi treizeci de zile. Şi merge prin iad cu iuţeala fulgerului şi nu mai pridideşte să vadă atâtea munci şi atâtea chinuri cu care se muncesc sute de popoare care n-au cunoscut pe Dumnezeu şi mii şi milioane de creştini care, deşi L-au cunoscut, L-au supărat şi n-au făcut voia Lui. Şi când trece prin iad, i se dau sufletului un fel de îngeri, care sunt un fel de gardă a lui Dumnezeu, numiţi zapcii. Şi îngerul de la botez merge cu el neîncetat. Iar aceia au culoarea aripilor ca razele soarelui când apune. Şi numai unul din ei este mai înfricoşat la vedere decât toate muncile iadului. Şi aceştia sunt garda, care păzeşte sufletul când are să treacă prin iad, că acei diavoli mare ură au pe sufletul nostru.

Şi trece prin iad treizeci de zile şi treizeci de nopţi, şi acolo vede ce a spus Mântuitorul în Evanghelii: vede gheena, vede tartarul, unde zice Mântuitorul că focul celor de acolo nu se stinge şi viermele lor nu doarme, şi unde e scrâşnirea dinţilor. Acolo vede iadul cel mai de jos şi fântâna adâncului, acolo vede iezerul cel de foc, cum se spune în Apocalips, şi toate muncile cele nenumite şi negândite, care nu se pot spune de vreo limbă; şi aude mii şi miliarde de glasuri, care ţipă, şi se vaită, şi se muncesc; şi vede feţele cele urâte ale dracilor pe care, dacă le-ar vedea omul cât este în viaţă, nu mai poate rămâne sufletul în trup, ci sare din trup şi rămâne mort într-o clipă.

Şi trec aşa treizeci de zile. Şi dacă sufletul se ştie pe sine drept, are mare îndrăzneală, căci îi spune îngerul de la botez: „Vezi, suflete, dacă m-ai ascultat pe mine, dacă ai fost blând, şi milostiv, şi postitor, şi ai mers la biserică, şi i-ai iertat pe cei care ţi-au greşit, şi te-ai păzit de păcatele grele, de moarte, iată de ce munci, care sunt pentru vecii vecilor, ai scăpat!”. Iar dacă se ştie păcătos, plânge cu amar, căci ştie că într-una din acele munci va fi rânduit şi el până la Judecata de apoi, ba şi după Judecată, dacă nu mai are cine să-l pomenească şi să-l scoată.

Şi după ce trece treizeci de zile prin iad, în ziua a patruzecea sufletul este adus de îngeri a treia oară la Scaunul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. De aceea, în ziua a patruzecea se face pomenire de patruzeci de zile pentru cel mort. Şi atunci se face judecata particulară a sufletului, adică judecata prin care rânduieşte Dumnezeu unde va sta sufletul până la judecata universală, sau la bine, sau la rău.

Iată v-am arătat drumul sufletului până la patruzeci de zile, ca să ştiţi de ce faceţi pomenirea la trei zile, la nouă zile şi la patruzeci de zile. Şi după patruzeci de zile, după ce a fost judecat sufletul în chip provizoriu şi rânduit unde va sta până la Judecata din urmă, de a nimerit în iad, mai rămâne o portiţă deschisă, ca să poată ieşi de acolo. Dacă el a murit împăcat cu Biserica, dar nu cu totul afundat în păcate grele, căci s-a spovedit, dar n-a apucat să facă vreun canon, Biserica poate mijloci – prin neamurile lui, prin dumnezeiasca Liturghie, prin pomeniri şi prin slujbe – să-l scoată de acolo, să-l ducă la bucuria cea fără de margini. Iar dacă nu are neamuri bune şi credincioase, şi dacă acestora nu le pasă de el, rămâne acolo să se muncească până la Judecata din urmă, şi de atunci mai departe în vecii vecilor, fără de sfârşit.

Arhimandrit Cleopa Ilie

MIRACOL. Fetiţa care l-a întâlnit pe DUMNEZEU. "L-am văzut pe Tatăl Ceresc. Un înger cu părul...."

"Încă din perioada facultății eram pasionată de Paranormal, mai ales în domeniul studiilor asupra experienţelor la graniţa dintre viaţă şi moarte. În anul 1992, fiind pediatru rezident, examinam una dintre pacientele mele, o fetiţă pe nume Cati, care era să se înnece într-un lac din regiunea Munţilor Bucegi. Cati era un caz deosebit, deoarece aproape 20 de minute nu a avut puls", îţi aminteşete medicul, potrivit lumeamisterelor.com.

Când a văzut-o pentru prima dată, pupilele ei erau fixe şi dilatate, arătând faptul că afectarea ireversibilă a creierului se produsese mai mult ca sigur. "Oricum am muncit mult cu ea, deşi în mintea mea credeam că nu va supravieţui. Familia ei însă avea alte idei. Fetiţa avea o familie numeroasă şi de-a lungul următoarelor trei zile era întotdeauna un membru al familiei alături de patul ei, ţinând-o de mână, vorbindu-i, ori rugându-se. Ceea ce făcea ca lucrurile să fie un pic haotice în secţia de terapie intensivă, stânjenind doctorii şi asistentele. Îmi amintesc când asistentele i-au pus perfuzia fetiţei; familia întreagă şi-a împreunat mâinile şi s-a rugat. Atunci le-am rugat pe asistente să îi lase să se roage, oricum credeam că nu va scăpa", a spus Felicia A.

După trei zile fetiţa şi-a revenit complet. "Într-o după-amiază am întrebat-o, din întâmplare, dacă îşi mai aminteşte de momentul înnecului, încercam să înţeleg cum se întâmplase. Dar răspunsul pe care mi l-a dat nu era deloc ce mă aşteptam...«Adică atunci când L-am văzut pe Tatăl ceresc?»", a povestit doctora. 

De-a lungul următoarelor trei zile, Cati a relatat extraordinara ei poveste. "În spital şi-a părăsit corpul fizic, aflat în comă, şi-a observat medicii care o înconjurau. A fost capabilă să descrie în detalii doctorii care au tratat-o şi modul în care au acţionat. Apoi a povestit cum a urcat printr-un tunel lung şi întunecat, unde a fost întâmpinată «de un înger cu părul de aur». Îngerul a luat-o de mână şi i-a spus: «Sunt aici că să te ajut.» În următoarele trei zile, îngerul venea şi o liniştea pe Cati, după care o lua într-o călătorie înapoi la casa ei, unde ea l-a văzut pe unul dintre frăţiorii ei jucându-se cu jucăriile ei. Apoi şi-a văzut mama care se grăbea să gătească pentru a se înapoia cât mai repede la spital, la căpătâiul ei. Fără a şti ce altceva să mai spun, am întrebat-o cum era acolo sus. «O să vezi dna dr.», spuse ea, «Raiul este minunat!»", a mai spus medicul. 

Cazul lui Cati sfidează neurologia convenţională. Conform tratatelor de specialitate, un copil cu simptomele ei nu ar fi trebuit să mai fie capabil să utilizeze nicio funcţie a creierului, şi prin urmare, nu ar fi trebuit să perceapă nimic. Aşa cum una dintre lucrările de vârf din domeniu afirmă: coma ar fi trebuit să anuleze complet conştiinţa umană. "Experienţa fetiței, aşa cum gândeam eu, nu se încadra în tratatele de neurologie. S-a dovedit că experienţele la graniţa dintre viaţă şi moarte nu sunt o fantezie sau o halucinaţie. Ascultând povestea acestei fete am realizat că putem începe să învăţăm marele mister. Încep să cred că mica mea pacientă chiar L-a văzut pe Tatăl ceresc şi a trăit un miracol", a concluzionat medicul fetiţei.

Dovada că există viaţă după moarte. Anunţul unui om de ştiinţă

Experientele de viata dupa moarte au devenit atat de obisnuite incat aproape ca sunt considerate clisee. Un pacient a carui viata atarna de un fir de ata, este “transportat” printr-un tunel de lumina, se intalneste cu cineva (ingeri, Dumnezeu, parinti etc.) care ii spune ca trebuie sa se intoarca pe pamant.

Acest scenariu nu este deloc un cliseu pentru doctorul Jeffrey Long care a studiat aproximativ 1300 de experiente de viata de dupa moarte si pe care le-a publicat in cartea “Dovezi ale existentei Lumii de dincolo: Stiinta experientelor de viata dupa moarte”.

Potrivit cartii lui Long, indiferent de varsta si de nivelul intelectual, oamenii traiesc aproximativ acelasi scenariu de viata de dupa moarte.

Printre experientele mentionate in cartea lui Long, se numara si cea a a psihologului Mary Joe Rapini. In virtutea meseriei sale, Rapini a lucrat cu foarte multi pacienti aflati in stadii terminale de cancer care i-au povestit mai multe episoade de viata de dupa moarte. Ea a pus de multe ori aceste povestiri pe seama tratamentelor medicale puternice pe care acesti oameni le primeau. In aprilie, 2003, insa, Rapini a experimentat ea insasi un astfel de episod, in urma unui anevrism.

“Ii vedeam pe medici agitandu-se in jurul meu, infigand tot felul de lucruri in mine, apoi l-au sunat pe sotul meu. Cand m-am uitat in sus, am vazut aceasta lumina puternica. Nu era ca orice lumina obisnuita. Era cu totul diferita… Era luminiscenta… Si crestea din ce in ce mai mare. Ma tot uitam mirata la ea intrebandu-ma “Ce e asta?”. Apoi a crescut atat de mare, incat m-a inghitit si m-am trezit in acest tunel, care m-a dus in aceasta frumoasa incapere. Dumnezeu ma tinea in brate, si mi-a spus: “Mary Jo, tu nu poti ramane aici!”. Dar eu voiam sa raman, asa ca am protestat. “Nu pot ramane?! De ce?”. Si am inceput sa enumar toate motivele pentru care ar fi trebuit sa raman. Si atunci mi-a spus: “Ai iubit vreodata in viata ta pe cineva, asa cum te-ai simtit tu iubita aici?”. Si am raspuns: “Bineinteles ca nu. Este imposibil. Eu sunt om!”. Si atunci mi-a spus: “Poti mai mult decat atat!”.

Iata si opinia unui neurochirurg celebru, dr. Eben Alexander, autorul cartii "Poof of Heaven" (Dovada ca Raiul exista), scrisa dupa ce a stat in coma si a experimentat lucruri pe care nu credea vreodata sa le faca: o calatorie de dupa moarte.

"Si nu numai atat, am vazut-o si eu. Am fost plasat intr-o lume in care noi suntem mai mult decat corpurile si creierele noastre, in care moartea nu este sfarsitul constiintei, ci mai degraba o calatorie cat se poate de pozitiva. Nu sunt prima persoana care descopera ceva evident: constiinta noastra exista si dincolo de existenta trupului. Insa sunt prima persoana (cel putin din cate stiu eu), care a avut o astfel de experienta in timp ce cortextul meu era complet nefunctional. Colegii mei m-au urmarit secunda cu secunda. Toate studiile de pana acum relavau faptul ca oamenii traiesc aceasta experienta doar cand cortextul le functionteaza cat de putin. Experienta mea, insa, a avut loc in timp ce cortextul meu nu functiona deloc. Iar asta este o evidenta relevata de tomografiile computerizate facute de colegii mei.
Mi-au trebuit luni sa inteleg ce s-a intamplat cu mine. Nu numai ca imi imaginam ca medical este imposibil sa fi fost constient in timpul comei, insa nu-mi explicam nici ce s-a intamplat in acel timp…
…La inceputul aventurii mele, eram inconjurat de noroi, mari, pufosi, albi si roz, care se suprapuneau contrastant pe un cer albastru-inchis. Deasupra lor, mult, mult mai sus – se vedeau stoluri de vietati transparente care traversau cerul, lasand dare in urma lor. Sa fi fost pasari? Sa fi fost ingeri? Aceste cuvinte mi s-au intiparit in minte si mi le-am reamintit cand am inceput sa scriu despre experienta mea. Insa nu erau nici pasari, nici ingeri. Erau niste vietati foarte diferite de lumea mea reala de pe aceasta planeta. Era ceva mult mai avansat. Niste forme de existenta mult superioare.
… Dintr-o data am auzit un zgomot puternic, ca un imn gorios care venea de mai sus. Ma gandeam daca zgomotul era produs de acele vietati. Apoi, cand mi-am revenit, ma gandeam daca nu cumva zgomotul era produs de bucuria acelor vietati care alergau de colo colo. Zgomotul era foarte palpabil, aproape material, asemanator cu picaturile de ploaie pe care le simti pe piele, dar care nu te uda. Simturile vazului si auzului nu erau separate ca pe Pamant. Puteam sa aud frumusetea acelor corpuri argintii care fluturau deasupra mea si puteam sa vad cantecul lor vesel si zglobiu.
In aceasta lume nu puteai sa te uiti sau sa auzi ceva fara sa devii o parte din acel lucru si totusi, in mod misterios, nu atingeai acel lucru. Din perspectiva mea prezenta, cred ca ar trebui sa intelegem ca nu te poti uita la lume separat. Totul era distinct, si totusi, orice avea legatura cu celelalte lucruri.
Povestea mea devine si mai ciudata. Nu eram singur in calatorie, eram cu o femeie. O femeie tanara cu obraji puternici si ochi mari si albastri. Fata ei frumoasa era marginita de un par auriu. Cand am vazut-o prima data, mergeam alaturi pe o suprafata cu un model complicat, pe care apoi l-am recunoscut ca fiind aripile unui fluture. De fapt, erau miloane de fluturi in jurul nostru care se duceau in inima padurii si care apoi reveneau si ne inconjurau. Era ca un rau de viata si culoare in jurul nostru. Femeia era imbracata simplu, insa in niste culori pline de viata: albastru, indigo, portocaliu, piersaciu. Se uita la mine cu acea privire pe care daca o vezi 5 secunde iti dai seama ca viata ta merita traita de-aici incolo, indiferent de ce s-a intamplat inainte. Nu era o privire romantica. Era o privire extrem de prietenoasa, diferita de cele pe care le vedem noi pe pamant. Fara sa-mi rosteasca ceva, a vorbit cu mine. Mesajul venea la mine ca un vant. Si atunci mi-am dat seama ca este reala. La fel de reala ca viata mea pe pamant. Nu era o fantasma trecatoare.
Mesajul ei a fost compus din trei parti:
“Esti foarte iubit si apreciat, pentru totdeauna!”
“Nu ai de ce te teme!”
“Nu ai cum sa faci ceva gresit!”
Mesajul a venit spre mine ca o senzatie de usurare. Era ca si cum cineva imi inmana acum regulile jocului pe care il jucasem deja toata viata mea fara sa-l inteleg vreodata.
“Iti voi arata multe lucruri aici, dar te vei intoarce”, mi-a spus femeia, fara sa foloseasca aceste cuvinte.
I-am raspuns: “Ma voi intoarce aici?”
Un vant cald a inceput sa bata, ca o briza divina. Si-apoi totul s-a schimbat si am ajuns intr-o lume cu o vibratie mai mare. Desi aveam functiile limbajului (asa cum il stim noi pe pamant), am inceput sa vorbesc “fara cuvinte” cu acest vant.
“Ce este locul acesta?”
“Cine sunt eu?”
“Unde sunt?”
De fiecare data cand puneam aceste intrebari, urma raspunsul o explozie de culoare, lumina, dragoste si frumusete, ca un val care se spargea de mine. Gandurile intrau in mine direct. Dar nu erau ca pe pamant, vagi, imateriale sau abastracte. Erau solide, mai fierbinti ca focul si mai ude ca apa si pe masura ce le primeam eram capabil, instantaneu si fara efort, sa inteleg concepte pe care le-as fi inteles in ani de zile pe Pamant.
Pe masura ce inaintam m-am trezit intr-un gol imens, intunecat complet, de masuri nedefinite, si totusi confortabil. Si dintr-o data a aparut o lumina pe care am simtit-o langa mine. Acea lumina era interpretul meu care imi traducea aceasta prezenta vasta din jurul meu. Era ca si cum ma nasteam intr-o lume noua, iar universul parea un pantece urias, iar acea lumina, conectata cu mine cumva (parca era identica cu acea femeie pe aripile fluturilor), ma ghida prin el.